Am fost şi eu, cândva………,mireasă

Am fost și eu candva mireasă. Si am și eu mirele meu. Măritișul nu e o alternativă, e cel mult o completare. E ca să nu mai iei o pastilă înteragă, ci să-ți ajungă o jumătate. Ti-ai găsit jumătatea. Ce vorbă-n vant! Tu ești deja întreagă. Mirele tău nu te face mai bună, nici mai înțeleaptă. El e ca să-ți țină de urat. Sau de frumos cateodată. Măritișul nu te ajută să descoperi sensul vieții. Ordinea nu e asta. Intai îl descoperi, apoi cumperi rochia de mireasă. Visele tale nu sunt ale lui. El vsează mai colorat, sau nu visează poate.

Sărbătorim în fiecare an de dragul sărbătorii, sau de dragul dragului, ziua nunții noastre, sau noaptea nunții noastre. Azi am sărbătorit și eu, cu fiica mea și a mirelui meu, 21 de ani de atunci. El n-a putut participa la sărbătoare, a avut invitație la inaugurarea unei piscine. Mie mi-e teamă de apă. Există miri care-și vindecă miresele de frici. Scopul vieții mirelui meu nu este acesta. Nici măcar unul dintre obiectivele lui nu e. Mirele nu trăiește pentru mireasă și nici mireasa pentru mire. Au fiecare drumul lor, sunt liberi și fericiți.

Mirii se obișnuiesc unul cu altul și fac copii ca să le țină locul cand ei lipsesc. Copiii sunt minunați, ei pot fi parteneri de nădejde în orice împrejurare. Ei știu să se bucure, știu să sărbătorească, trăiesc cu intensitate orice eveniment. De aceea le fac mirii copii mireselor, că ei știu mai bine să le iubeascaă. Ii mulțumesc mirelui meu! 

 

Si apoi, pentru că iubirea niciodată nu-i destulă, in urmă cu 3 ani am găsit o fată fără mamă pe care am luat-o pe langă mine, să mă iubească și ea. Așa că, sărbători să fie, că eu am cu cine petrece. La mulți ani! 

Iubesc roșul, iubesc ploaia!

Roșul l-am iubit dintotdeauna, ploaia de puțină vreme. Este foarte interesant cum un lucru neplăcut, devine ceva fascinant doar pentru că un om drag ție îl iubește. Cat de ușor ne pot schimba părerile despre lume, oamenii dragi.

De fapt ploaia n-o iubesc, pentru că îmi îngrădește libertatea de mișcare. dar o accept și nu mă mai răzvrătesc împotriva ei pentru că știu că undeva, cineva drag mie, se bucură că plouă. Nu putem iubi ce iubesc alții dacă nu ne vine, dar putem accepta și ne putem schimba atitudinea față de un lucru, pentru că cei dragi nouă îl preferă. Roșul a fost culoare mea, de cand mă știu. Am imbrăcat și galben și verde și orice altceva pentru că a fost la modă sau le-a plăcut altora. E o culoare vulgară, nu e pentru oameni rafinați. Am incercat să renunț la tot ce e roșu în viața mea. Dar cui îi folosește? Face pe cineva fericit lucrul ăsta?

Se zice că unii simt ploaia, alții doar se udă. Azi am sentimentul că fac parte din cea de-a doua categorie. Dacă simți și tu la fel, trebuie să faci o analiză atentă a vieții tale și să vezi ce a dus la asta. Cu siguranță au fost momente cand ai simțit-o și trebuie să faci ceva pentru a ți se întampla din nou. Că e roșu, că e alb, că e negru, nu contează culoarea veșmantului. Tot ce contează, e să simți ploaia!

E final de an

E vremea balanțelor și a bilanțurilor. Nu mi-au plăcut niciodată, dar sunt necesare. Toți am făcut de toate. Important e dacă în acest moment suntem bucuroși. Eu simt mulțumire, liniște, împăcare, recunoștință, dar nu bucurie. Nu-mi vine să râd, să cânt, să dansez. Atunci ești bucuros, nu? Putem fi bucuroși tot timpul? Evident, nu. Dar când simțim rar bucuria, avem o problemă. Manifestarea acestei stări, ține de temperamentul fiecăruia. Eu sunt o combinație de sangvinic și flegmatic, evident și cu alte influențe, proporțiile diferind în funcție de situație. Pe chipul unora se vede foarte ușor bucuria, alții pot doar să simtă, fără să transmită în exterior. Suntem construiți genetic într-un fel sau altul și e greu să schimbăm asta. Eu nu sunt bucuroasă acum pentru că sunt flămândă, și singură. Dar după ce mănânc, beau un fresh și apar copilul și soțul meu de la ski, vom cânta și vom dansa împreună :). Până la urmă tot ceea ce contează sunt oamenii dragi. Toate acțiunile și activitățile pe care le desfășori nu te vor face niciodată să simți ce simți atunci când îți privești copilul. Așa a lăsat Dumnezeu și așa va fi mereu!

Mai devreme mă întrebam dacă nu ar fi fost mai bine să mă fac damă de companie. Mi s-ar fi potrivit, cred, dar am încercat mereu să-mi înfrânez pornirile spre asta și am reușit cu succes, ceea ce înseamnă că nu mi-am dorit suficient, sau poate chiar deloc :). De călugăriță iar cred că aș fi fost bună, în liniștea mănăstirii, în post și rugăciune, departe de nebunia acestei lumi. Dar asta mi-am dorit și mai puțin decât damă de companie. Si pentru că fiecare avem un înger păzitor, care știe mai bine decât noi ce ne dorim de la viață și ce ni se potrivește, mie mi-a călăuzit pașii spre a fi Mamă. Multe facultăți, multe specializări, multe activități, n-au nicio însemnătate pe lângă asta. Bucuria pe care ți-o poate oferi un om, nu ți-o va putea da nimic altceva. De aceea voi pleca în Canada, ca să simt din nou nevoia să cânt și să dansez cum numai în prezența surorii mele pot simți.
Așa că bilanțul meu pe anul trecut înseamnă bucuria de a fi cu oameni dragi, iar ca plan de viitor, vreau să simt bucuria de a revedea oameni dragi. O fi bătrânețea, o fi înțelepciunea, nu știu, dar asta e ceea ce simt. Să aveți un an cu multă bucurie!