Ce înseamnă, dezvoltare personală?

Chiar așa, ce o fi însemnând că te-ai dezvoltat personal? Din punctul meu de vedere ar însemna să pot simți bucurie. Eu pot să plâng, dar nu pot să râd. Ar mai însemna să nu mai procrastinez în așa mare măsură cum o fac acum. Pentru tine poate însemna să te cunoști mai bine, să înveți să te accepți, să te ierți, să te lași iubit, să cânți la pian, să zbori, să scrii versuri. Majoritatea facem schimbări în viața noastră atunci când un motiv extrem, major, determină asta: o pierdere, o despărțire, un succes neașteptat. Dar de ce să ne schimbăm în bine atunci când ne obligă viața și să n-o facem voit pentru a ne bucura mai mult de tot ce ne înconjoară? Pentru a face asta avem nevoie de un însoțitor, de un ghid care să ne ajute să ne redescoperim. Acesta este consilierul pentru dezvoltare personală. El nu-ți dă soluții, acestea vin din tine, el doar te face să vezi din nou. Când avem o problemă e ca și cum am fi legați la ochi, soluția e acolo dar nu avem cum s-o vedem. Consilierul ne redă vederea.

 

In consilierea pentru dezvoltare personală se folosește trecutul și prezentul, pentru a învăța despre noi, pentru a descoperi resurse pe care le-am folosit în diverse situații, pentru a ne completa imaginea despre noi înșine, pentru a exploata resurse neutilizate.

Epictet spunea că oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă ci de cum înțeleg ei ceea ce li se întâmplă. Nu există o singură realitate atotcuprinzătoare. Fiecare persoană este expertă în propria viață, își construiește existența în conexiune cu mediul înconjurător.

Consilierea vizează persoanele ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau de altă natură, iar scopul este ca persoana consiliată să facă față mai eficient factorilor stresanți, sarcinilor de zi cu zi, pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții și relațiile cu cei din jur. Consilierea își propune deasemenea să identifice situațiile problematice, condițiile de risc și să acționeze asupra lor înainte de a avea un impact negativ asupra persoanei, inainte de a declanșa „crize” personale.

Pentru cei cărora le place ideea de dezvoltare personală dar nu știu ce anume ar putea îmbunătăți la ei, iată câteva aspecte demne de luat în calcul:

Deschidere spre experiențe noi

Sentimentul de valorizare a potențialului propriu

Capacitatea de auto-reflecție

Percepția schimbărilor de sine pozitive

Eficiență

Flexibilitate

Creativitate

Nevoia de provocări constructive

Respingerea rutinei

Sunt de fapt elemente, care pe lângă multe altele influențează starea de bine a unei persoane. Asta spune Organizația Mondială a Sănătății, și ei știu ce spun 🙂

Vă invit așadar la consiliere, să parcurgem împreună prima etapă, aceea de cunoaștere, de stabilire a relației consilier-consiliat, să incheiem alianța. Acest proces poate dura 1-4 ședințe. Apoi trecem la etapa următare, aceea de inventariere a resurselor. Cine are încredere și curaj este așteptat să sune la 0736.281.810 pentru o programare. Nu mă lăsați să aștept prea mult 🙂

La 45 de ani, femeia, mimează fericirea?

Cât de grozav se poate simți o femeie la 45 de ani și cât de multe lucruri poate să facă! Da, se simte grozav și face lucruri multe, dar le face din disperare, disperarea că a trecut demult, de jumătatea vieții. Așa să fie, oare?

Acum își face timp să se plimbe, îsi face timp să cânte la pian, se poartă frumos cu cei dragi. La 30 nu-i păsa. Atunci era frumoasă fără să facă prea mari eforturi, stătea în oglindă cât vroia, acum se uită rar, își permitea să-i fie lene, acum muncește până la epuizare. Credea că va rămâne veșnisc așa. Ei bine, n-a rămas. Atunci era fericită, acum e mulțumită, resemnată, implinită, înțeleaptă, foarte adesea, tristă. Tristă că nu mai simte fluturi în stomac, sau dacă simte, simte degeaba. Are o familie frumoasă, un job, o poziție socială, nu-și mai permite să riște totul că nu mai e timp să o ia de la capăt. Bătrânețea nu e o boală, dar nici sănătate curată nu e. Puterile scad, simțurile se atrofiază, rațiunea o ia înaintea inimii, regrete de tot felul o cuprind. O femeie la 45 de ani nu mai poate fi fericită, poate fi cel mult împlinită, mulțumită pentru familia ei, pentru realizările ei sau ale copiilor. Asta in cazul în care considerăm fericirea o emoție care „dă pe-afară”, ca să zic așa, iar femeia la 45 de ani își controlează emoțiile. Si bine face, altfel ar cădea în ridicol. Dar dacă considerăm că fericirea este așa cum spune psihologul Martin Seligman formată din trei elemente: plăcere, angajament și sens, atunci afirmația „La 45 de ani femeia mimeză fericirea” este total greșită, pentru că înafară de plăcere, care se simte mai intens în tinerețe, celelalte două componente ajung la apogeu la vârsta maturității. Așa că la 45 de ani femeia nu mimează, chiar poate fi fericită.

Unele femei sunt personalități, caracterizate prin determinare, totalitate și maturitate, personalități care se dezvoltă permanent. Altele, din păcate, sunt nevrotice. Acțiunea de dezvoltare a personalității este o aventură în care puține femei se angajează de teamă să nu fie considerate excentrice, sau și mai rău nebune. Dezvoltarea personalității înseamnă detașarea conștientă și inevitabilă de restul lumii, de convingerile si legile colective și fidelitate față de propria lege. Adevărata personalitate are vocație, vocație care acționează demonic uneori, ca o voce interioară. Nimic nu mai pare imposibil, propria lege este sfântă. Cu riscul de-a rămâne singură, cea chemată își urmează calea. Cele care și-au descoperit vocația și au avut tăria să lupte pentru împlinirea ei, au descoperit și sensul vieții, celelalte au nevoie de psihoterapie. Pe partea de dezvoltare personală o să vă pot ajuta în curând, pentru psihoterapie vă recomand un specialist.

Mai în glumă, mai în serios, nu așteptați să ajungeți la 45 de ani, ca să aflați care vă este vocația, e mult prea târziu. La 30 de ani trebuie să știți asta deja, dacă nu, aveți nevoie de un îndrumător. Sunați la 0736.281.810 și vă ajut cu drag. Succes în scrierea propriei legi!

Ești un procrastinator?

Eu sunt. Am aflat de curând asta, dar am fost mereu. Ce înseamnă procrastinare? Inseamnă să amani în mod nejustificat începerea unei acțiuni cu toate că ești conștient de greșeala pe care o faci. Din păcate tergiversarea lucrurilor este de natură ereditară, este o problemă genetică si merge mână în mână cu impulsivitatea. Tendința noastră de a amâna lucrurile până în ultima clipă s-a format pe parcursul  a mii și mii de ani și acum este aproape înrădăcinată în noi. Cu puțin efort însă ne putem modifica obiceiurile și ne putem schimba comportamentele. Trebuie doar să ne dorim, dar aici intervine un alt factor important, motivația, care de multe ori lipsește. Cum ne motivăm? O altă problemă cu care ne confruntăm zilnic. Dar asupra ei vom reveni. Să vedem cum scăpăm de procrastinare și cum o ținem sub control ca să nu devină cronică :). 90% dintre persoanele intervievate se consideră procrastinatori. Ceilalți 10% sunt, dar nu recunosc :). Delăsarea este atăt de obișnuită, precum băutul cafelei dimineața. A pune capăt delăsării este unul dintre cele mai frecvente țeluri pe care oamenii din întreaga lume și din orice perioadă istorică și le propun.Tinerii sunt cei mai mari procrastinatori și în special studenții. Pe măsură ce înaintăm în varstă nu ne mai permitem acest lux 🙂 Una dintre trăsăturile de personalitate răspunzătoare de procrastinare este impulsivitatea, nerăbdarea cu care se trăiește momentul și dorința de a avea totul acum. Autocontrolul și amanarea recompenselor sunt procese greu de îndeplinit de catre persoanele impulsive. Acestea nu sunt pur și simplu capabile de a îndura suferințe sau neplăceri pe termen scurt, pentru caștiguri pe termen lung. Procrastinați sau nu, trebuie să avem grijă că timpul trece. Marc Aureliu zicea așa:” Gandiți-vă la toți acei ani în care v-ați spus „O să fac asta maine” și la faptul că zeii v-au acordat iar și iar perioade de grație de care nu ați profitat. A sosit momentul să înțelegeți că sunteți parte a Universului, născuți din natură și că timpul de care dispuneți are și el limitele sale”. Eu am înțeles asta într-un final, dar tot procrastinez și tot sunt impulsivă. Mă uit la imaginea asta. De curand am găsit pantofii cu care sunt încălțată și am văzut că sunt descusuți. Eram la birou, îmbrăcată frumos, se lucra la casa lui Alex și m-au sunat muncitorii că au nevoie de mine. Impulsivă cum sunt, m-am urcat în mașină si am plecat spre ei fără să mă gandesc că am papuci cu toc și că trebuie să merg pe jos pe un drum rău de țară. O pereche de pantofi stricați, o baracă transformată în locuință adevărată.

A meritat, nu? Fiți impulsivi, procrastinatori, fiți cum vreți sau cum puteți, dar buni și darnici să fiți neapărat. Si iubitori!