Sfârșitul, un nou început

Astăzi, nivelul de anxietate pe care l-am resimțit, a fost un pic mai mare decât de obicei și asta din cauza faptului că aseară am urmărit știrile și am văzut că a crescut numărul de persoane infectate precum și al celor decedate. Am început să gândesc că devine periculos și am adormit fără a reuși să mă detașez de acest gând. Evident, dimineață, când  m-am trezit, eram în aceeași stare. Este foarte important sa nu adormim încordați, ne vom trezi la fel. Ca să scad puțin nivelul de anxietate, la un momentdat am început să cânt. Da, fac asta uneori, mă relaxează. Mi-am adus aminte de tata, el cânta tot timpul, nu știu dacă din același motiv, sau pur și simplu doar pentru că îi plăcea. A murit conectat la aparate. Stăteam lângă el și așteptam să apară acea linie continuă. Nu l-am ținut de mână, am crezut că nu își dorește asta. Nu voi afla niciodată dacă ar fi vrut s-o fac. Mama mea în schimb avea mâna, în a lui. Pe bunica, am ținut-o, în ziua morții ei. Știam că ea vrea să îi fiu alături astfel, pentru că atunci când nu se simțea bine, făceam asta. După ce am plecat de lângă ea, la câteva minute a închis ochii pentru totdeauna. Nu a vrut să moară cât am fost eu acolo, sau pur și simplu așa s-a nimerit, nu știu. Oamenii nu ne aparțin, îi primim în viețile noastre, pentru o vreme, iar când mor nu îi pierdem, doar îi dăm înapoi, zicea Epictet. La fel se întâmplă și cu noi, când murim, ne transformăm în ceea ce am fost înainte de a ne naște. Moartea ne sperie, dar numai pentru că ne raportăm la ea ca la ceva îngrozitor. Dacă am privi-o ca pe o eliberare, ca pe un loc luminos și plin cu verdeață, am merge bucuroși spre ea. Am avut de curând o experiență interesantă, evident ca urmare a lecturilor mele. Intrasem în pădure, aceeași prin care mă plimb de câțiva ani, și pe care am traversat-o de foarte puține ori până la capăt deși distanța este scurtă. Uneori urcam greu panta, dar de data asta am alergat cu atâta ușurință de parcă eram o căprioară :). M-a ajutat faptul că de o parte și de alta a drumului, erau albăstrele, o priveliște minunată și admirându-le, am simțit  bucurie, euforie, mă credeam plină de energie, puternică.

Am alergat fără să simt greul drumului și în câteva minute eram la capăt. După întunericul din pădure, am fost plăcut surprinsă să văd lumina, soarele  și câmpul larg, cumva nesfârșit. In momentul acela am trăit un sentiment plăcut, am avut senzația că am reușit, nu doar atunci, ci în întreaga mea viață. Mi-a venit în minte moartea, dar nu ca un sfârșit, ci ca un nou început și mi-am propus să o văd de acum ca pe acel loc, cald, luminos, aducător de pace și liniște. Îmi doresc acum, să cutreier acele dealuri, pe care nu am fost niciodată. Plimbările mele se limitau la interiorul pădurii. Și iată că întotdeauna putem găsi lucruri pe care să ni le dorim,  mereu putem da sensuri noi vieții noastre. Priviți această perioadă, ca pe o situație de viață, nu ca și cum ar fi viața însăși. Continuați să visați, să vă faceți planuri, să iubiți. Fiți buni și blânzi.
(Final de articol, anxietate la nivel minim. Scrisul ajută foarte mult în astfel de situații. Scrieți despre trăirile voastre, pentru voi, nu neapărat ca să publicați.). Rămâneți sănătoși!

Leave a Reply