Mărul lui tata

Din tot ce mi-a rămas de la tata, parcă cel mai mult îi simt sufletul, în mărul ăsta.

L-a plantat cu puțin timp înainte să moară, acum e mare și plin de rod. Frumos era tata și bun. Avea un atașament evitant și un nivel de anxietate destul de ridicat. Acum știu, atunci nu știam. Nu și-a exprimat iubirea prin vorbe, dar faptele spuneau totul. Era o persoană rezervată, mi-a lăsat spațiu de acțiune suficient, îmi cerea rar să fac ceva și nu se supăra dacă nu-l ascultam. Rebel, și el și eu. Oameni buni, cu drag de oameni. Copilă fiind, vroiam să fie mai prezent, acum nu regret că n-a fost. Discret a acționat ca tată, în liniște a plecat din lumea asta. Si-a trăit tinerețea pe cal călare, cântând, iar ultimele zile, conectat la aparate. Așteptam să apară linia continuă. Nu l-am ținut de mână, nu i-am vorbit, în tăcere mi-am luat rămas bun. Așa am învățat de la el, fără prea multe vorbe. L-au acoperit cu un cearceaf și l-au dus la ceilalți morți. Eu am plecat acasă, speriată, tristă și cu un gol imens în mine. Stare de rău, emoții, amintiri frumoase într-un final. N-a lăsat urât în urma lui, doar vorbe de drag de la oameni, fire veselă și blândă. Voi ce le lăsați copiilor voștri? Case mari, mașini, lucruri multe? N-o să vă regăsească în ele. Plantați pomi, când vor rodi, se vor gândi cu drag la voi. Fiți buni.

Comments are closed.