Copil trist

O mămică a unei adolescente de 15 ani m-a sunat cu rugămintea s-o ajut. Nimic neobișnuit,  doar că de data asta problema mă depășește. Fetița ei a băut otravă înainte de Crăciun și a stat în spital două săptămâni. A scăpat cu viață, de fapt intenția ei a fost doar de a atrage atenția  cuiva din familie. Nu am competența necesară pentru a mă implica în astfel de cazuri cu pretenția că pot îmbunătăți lucrurile, de aceea am îndrumat-o spre un specialist in domeniu. Eu deocamdată pot să consiliez persoane sănătoase, ca să nu ajungă să dezvolte afecțiuni psihice. Dar din păcate oamenii nu înțeleg importanța prevenției. Odată instalată orice boală, începe o adevărată luptă pentru tratarea ei și de cele mai multe ori vindecarea nu e completă.

Așa că vă invit cu tot dragul, dacă simțiți că e ceva în neregulă cu voi sau cu copiii voștri, nu așteptați ca starea să se agraveze. Sunați-mă sau scrieți-mi dacă copilul vostru e adesea trist, mai ales înainte de preadolescență. La vârsta copilăriei mici și mijlocii, dacă le sunt asigurate nevoile de bază, hrană, siguranță, atașament, copiii trebuie să fie veseli. Când începe adolescența, lucrurile se complică, atunci se permite puțină tristețe, dar moderată și de scurtă durată. Se dezvoltă gândirea formală, adolescenții își pun tot felul de întrebări de genul Cine sunt eu? Incotro mă îndrept? Ce să fac cu viața mea? la care e greu să găsească răspuns și e foarte important să-i ajutați în acest sens. Aud adesea din partea părinților,  când un adolescent face un gest extrem, că nu au sesizat nimic în neregulă, că ei discutau orice și nu înțeleg de ce nu le-a spus, că nu era trist, că se comporta normal etc. Se pare că nu e simplu deloc să descoperi ce e în sufletul unui adolescent, e foarte greu și pentru ei să se înțeleagă și să accepte transformările care au loc cu trupurile lor, cu mintea lor, totul decurge mult prea repede, iar cei cu  sensibilitate crescută au nevoie de suport. Ei aleargă după recompense imediate, cortexul prefrontal, care e răspunzător de autocontrol, e încă nedezvoltat suficient comparativ cu sistemul limbic, zona creierului care controlează emoțiile,  motiv pentru care le e mai greu să se stăpânească decât unui adult, sunt mai impulsivi, își asumă riscuri cu multă ușurință, sunt oarecum inconștienți. De aceea e important să rămâneți blânzi și buni, să-i supravegheați îndeaproape, să observați orice schimbare în atitudine, în comportament, somn, alimentație, să discutați despre ce îi preocupă și ce simt. Evident dacă nu ați făcut asta în perioada copilăriei, acum va fi și mai dificil. E bine ca cei care aveți copii peste doi ani, să discutați despre emoții de cel puțin 3 ori pe zi. Vor învăța să și le cunoască, să le denumească, să le deosebească și să le facă față mai ușor. Deasemenea e util să le explicați că emoțiile sunt provocate nu de ceea ce se întâmplă ci de ce gândesc ei despre ceea ce s-a întâmplat, să-i învățați să gândească rațional. Dar ca să învățați pe alții, mai întâi trebuie să știți voi cum se face. Vă pot ajuta dacă credeți că aveți probleme în acest sens. Cu drag

Nefericirea merge mână în mână cu comoditatea

Comoditatea merge mână în mână cu nefericirea. Am devenit leneși, ne resemnăm ușor, preferăm bolile, că atunci putem sta degeaba. Când ești sănătos trebuie să alergi, să muncești, să iubești, să fii fericit. Fericirea e greu de dus. Spunem că trăim într-un stres continuu. Sunt de fapt alegeri pe care le facem si pe care trebuie să ni le asumăm. Apoi să acționăm în consecință, firesc, fiecare în ritmul său, fără să dăm vina în permanență pe stres, când ceva nu merge bine. Să fim calmi,  blânzi și buni. Ne ia tot atâta timp ca și atunci când ne agităm, când zbierăm sau suntem răutăcioși. Avem de ales.

Am primit de dimineață un apel prin care mi se cerea să ridic un colet cu lucruri pentru copiii mei, venit pe adresa de la postul de radio la care eu am început proiecte minunate. Nu mai lucrez acolo de un an aproape, am avut curajul să rămân fără job la 47 de ani. De fapt eu nu am avut niciodată un job, de aceea nu am avut nici stres. Ori pe unde am muncit, am găsit un mod de a mă implica atât de profund, încât să mă simt liberă, să simt plăcere și să am satisfacții. Am refuzat să am șefi, să mi se spună ce să fac și mai ales cum să fac. De fapt am refuzat să cred asta, că inevitabil se întâmplă. Dar eu m-am considerat mereu stăpân pe bucățica mea de treabă și am făcut-o cum am crezut eu că e mai bine. După apelul în legătură cu coletul, a venit altul de la o ființă dragă mie, care se luptă cu migrene oribile și fără leac de 20 de ani. Apar lunar și sunt greu de dus, acestea pot fi considerate un factor de stres. A ales să se implice, să lase comoditatea de-o parte, să iasă din casă la -12 grade să-i ducă cele necesare Alesiei, o bebelușă născută în urmă cu 3 zile, a cărei mamă ne-a cerut ajutorul.  Nu cred că a fost deloc ușor pentru ea să facă asta, apreciez efortul. O să-i tricoteze și o păturică fetiței. Mi-am propus să implic în acest an în proiectele mele sociale cât mai multă lume, dar dacă până acum îmi aduceau mie lucrurile, de-acum înainte va fi cu contact direct cu cei care au nevoie. Gata cu comoditatea, gata cu protejarea excesivă pentru a nu trăi emoții negative. Dacă nu ne dăm voie să simțim tristețea nu vom putea trăi nici bucuria și atunci ce folos? Un om care nu simte, e un om mort. Fără comoditate în anul 2019, cu multă mișcare și acțiune, de orice fel.

O altă mămică are nevoie de îmbrăcăminte, vine la Căsuța noastră să-și caute. Avem un depozit cu lucruri pe care ea le va pune în ordine. Din nou intră comoditatea în joc. Puteam să spun, e prea frig, nu ies acum de la căldură să merg acolo și pe deasupra am foarte multă treabă. Dar am ieșit, am luat cu mine laptopul și am făcut ce am avut de făcut, asta după ce am stat puțin pe derdeluș cu copila mea care evident într-un fel aștepta ca eu să zic, e frig, nu ieșim. Ar fi stat în continuare în pat uitându-se la tot felul de filmulețe pe youtube. Nu pot să-i fac asta, nu am dreptul să o privez de bucuria ce o simte la săniuș, pentru că sunt eu comodă. Dăm o mulțime de bani pe cursuri și cărți de parenting, dar nu ieșim cu ei afară, că avem altceva de făcut. Timpul petrecut cu copilul tău, bate orice tehnici de parenting. Nu cred că sunt singura care-și  amintește cum venea mama obosită de la muncă și se punea pe pat să se odihnească puțin, iar eu eram extrem de dezamăgită pentru că o așteptam ore în șir uitându-mă după ea pe drum. Mama venea obosită, știu și înțeleg, dar trebuia să mă ia lângă ea în pat, să doarmă sau să vorbească cu mine în brațe. Era tot ce îmi doream, în niciun caz să îmi spună să o las puțin să se liniștească. Poți să citești câte cărți de parenting vrei, că dacă nu te-au învățat asta, sunt degeaba. Eu am ținut astfel de cursuri într-un proiect și primul lucru care l-am spus mamelor a fost, să petreacă timp de unu la unu cu copilul lor.

Am întrebat-o pe mămica fetiței nou-născute cu ce vor merge acasă. Mi-a zis că are 5 lei pentru ocazie. Femeia asta a crescut pe stradă, mama ei a venit aici de prin Banat și a abandonat-o la o mătușă, care a ținut-o pe lângă ea. A învățat de mic copil să lupte pentru supraviețuire, nu-și dorește multe. I-am dăruit o găleată cu vopsea să-și zugrăvească casa, n-am mai văzut decât copii să se bucure așa, la vederea jucăriilor. Casa ei înseamnă o cameră de 5 pe 6 de care e foarte mândră. A pus de-o parte mai multe ajutoare sociale mi-a spus și a construit-o. Acum are și apă, o căra de la vale. E fericită, ea nu știe ce e stresul, ăsta pe care îl numim noi stres. Dacă noi trăim în stres având de toate, atunci să nu-ți fie îndeplinite nevoile de baza, să nu ai hrană, îmbrăcăminte, o locuință, siguranță, ce e? Abia ăsta consider eu că e un factor de stres. Și mai e acela pe care îl trăiește o mămică care mi-a scris că vrea să doneze lucruri de fetiță pentru că a ei a murit de o săptămână, la un an și patru luni. Repet, dacă noi care avem de toate, inclusiv sănătate, spunem că trăim în stres, atunci pierderea unui copil ce e? Categoric, e un factor de stres, cel mai mare. Așa că dragii mei, încetați să mai dați vine pe așa numitul stres, e doar comoditatea voastră cea care vă dă bătăi de cap.

Un alt punct pe ordinea de zi, ca să zic așa, a fost cazul unei mame cu 9 copii, bolnavă, care nu are bani pentru a merge la medici, se simte rău de mai mult timp și e urgent să își afle boala și leacul. Apoi relații care nu merg, probleme cu alcoolul și alte asemenea că așa au oamenii. Eu le ascult, încerc să îi fac să înțeleagă că are o influență și faptul că sunt comozi, ei nu prea pricep ce vreau eu să spun. Credeți că e vreun stres într-o zi de-a mea? Niciunul. E viața mea, iubesc oamenii și mi-e drag să-i ajut. Ce înseamnă că ii iubesc? Înseamnă că nu mă opresc la a spune vai săracul, atunci când au o problemă, ci caut soluții pentru a o rezolva. Simplu.

Dragii mei, puteți să începeți o luptă cu comoditatea, va fi greu să o înfruntați și mai ales să câștigați această luptă. Sau, puteți să rămâneți la varianta, stresul e de vină, și să trăiți  nefericiți. Aveți de ales. Succes!