Dragostea-i pentru bătrâni

Romanițo tu plângi? De ce plângi, tu? Da ăsta-i motiv, Romanițo? Si ce dacă nu ți-a urat „Sărbători fericite?” Doar tu știi că vrea să le ai așa. D-apoi cum să-ți fie fericite fată frumoasă, dacă nu-i cu tine? N-are cum să fie Romanițo că are și el nevasta lui, tu ce-i ești Romanițo? Decât o ibovnică. Si nici asta nu ești. Că pe ibovnice le iubești de câte ori le prinzi. El fuge de tine Romanițo. Dacă mai vine la tine, nu te uita la el. Sau uită-te dacă-ți place. Da nici nu-i frumos! Sau e frumos, Romanițo?

Dragostea-i pentru bătrâni, pentru oameni maturi, pentru oameni echilibrați.

Tinerii nu știu să iubească, transformă bucuria în suferință, ca Romanița noastră 🙂 Psihologii au studiat acest fenomen, l-au conceptualizat, tipologizat și nu stiu ce i-au mai făcut :). Asta după ce l-au simțit și ei pe propria piele :). Din fericire, dragostea nu iartă pe nimeni!

Iată ce zic M. Bowen, D. Schnarck și E.Fromm.

      Se poate diferenţia între o dragoste sau iubire imatură şi una matură. Iubirea imatură se caracterizează printr-o intensitate mare, printr-un amestec de dependenţe şi deci de aşteptări ca partenerul să satisfacă mult din nevoile personale; este de fapt dragostea fuzională, despre care vorbeşte M. Bowen şi D. Schnarck, cel care a aplicat concepţia boweniană la relaţiile erotice sexuale ale cuplurilor. Astfel, dragostea imatură este specifică adolescenţilor şi tinerilor. O dată cu maturizarea emoţională, cu dezvăluirea reciprocă a partenerilor şi dezvoltarea încrederii în sine şi în partener, apare şi dragostea matură.
Dragostea matură este mai puţin intensă, dar este mult mai profundă; implică încredere, respect şi acceptarea partenerului aşa cum este el (fără tendinţe de a-l schimba, a-l controla sau manipula); presupune a te bizui pe partener, în orice situaţie, indiferent dacă este sau nu de acord cu tine, dacă îi place sau nu; ştii că este acolo şi te va ajuta în ceea ce faci; presupune şi admiraţie şi valorizarea partenerului aşa cum este el. Bineînţeles, la o astfel de dragoste ajung persoanele care se iubesc şi pe sine, persoane cu un eu bine diferenţiat, care pot să fie autonome şi totuşi să fie implicate emoţional în relaţia cu partenerul. Multe relaţii de cuplu trec de la dragostea imatură la cea matură. Altele se destramă în această tranziţie din cauza incapacităţii unuia sau ambilor parteneri de a iubi matur. Trecerea nu se face uşor, ci dimpotrivă, cu conflicte, suferinţe, adaptări. De altfel, Erich Fromm considera că „iubirea este o artă, un mod de a trăi în artă” şi milita pentru învăţarea acestei arte aşa cum se procedează în oricare artă (muzică, pictură etc). Ceea ce ajută însă la transformarea iubirii imature în iubire matură, după Fromm, sunt:

Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului şi a eu-lui personal;

Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaşte şi înţelege;

Răbdarea – e nevoie de exerciţiu, în timp şi treptat, pentru a învăţa să iubeşti;

Sensibilitatea – legată mult de conştientizarea propriilor erori, fluctuaţii de sentimente şi autocontrol;

Depăşirea narcisismului – ieşirea din propriul eu, din propriile plăceri, din egocentrism şi egoism şi manifestarea modestiei şi a disponibilităţii în relaţie.

De altfel, toţi cei care au ajuns la dragostea matură afirmă că satisfacţia maritală este mult mai crescută, că intimitatea şi satisfacţia sexuală sunt incomparabil mai plăcute şi pline de împliniri decât în timpul îndrăgostirii sau la tinereţe.

E. Wheat descrie cinci forme de manifestare a iubirii:

1. Epithumia – se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacţie. Satisfacţia sexuală este un indicator sigur al sănătăţii căsniciei, chiar dacă, relaţiile sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei.

2. Eros – este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune mai ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu fiinţa iubită, dar şi dorinţa de a o poseda total (fizic, mental, spiritual). De aici – romantismul. Este o iubire pasională şi sentimentală şi reprezintă cel mai adesea punctul de plecare în căsătorie.

3. Storge – este o formă de dragoste, descrisă ca relaţie confortabilă, care înglobează o afecţiune naturală şi sentimentul de apartenenţă reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală şi se manifestă în relaţiile dintre soţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori, realizând sentimentul de apartenenţă la un grup unit.

4. Fileo – este genul de iubire care preţuieşte pe cel iubit, manifestând-se cu gingăşie, dar aşteptând întotdeauna un răspuns. Se traduce prin prietenie, reciprocitate. Fileo creează prieteni, în strânsă apropiere. Ei îşi mărturisesc şi împărtăşesc gânduri, planuri, sentimente, atitudini, visuri, probleme intime, pe care nu le-ar putea încredinţa altcuiva. Ei îşi împart timpul şi interesele, ceea ce conferă căsătoriei siguranţă, atractivitate şi recompense. Chiar dacă există multă pasiune în sexualitate, absenţa lui Fileo înnegurează căsătoria şi o face neinteresantă.

5. Agape – este dragostea completă, lipsită de egoism, care are capacitatea de a se oferi continuu, fără a aştepta nimic în schimb. Ea preţuieşte şi slujeşte necondiţionat, spre deosebire de Fileo care pre¬supune reciprocitate. Este modelul iubirii Christice, dincolo de emoţii şi sentimente pasionale, fiind profund infuzată spiritual, rod al unei opţiuni conştiente, al unei alegeri libere. Este definită şi ca o dragoste a acţiunii, presupunând ajutorare, a face bine, a avea compasiune pentru celălalt, fiind mai curând o atitudine şi un comportament motivat spiritual, şi aproape deloc emoţie.

Tu în ce fel iubești :)?

Atracția

      După ce veți citi articolul, veți spune „bla bla bla”. Dar nu e așa :). Atracția poate să îți dea viața peste cap. O percepi ca pe ceva salvator, dar ea poate fi distrugătoare. Mare atenție la cazul în care ești într-un loc în care ți-ai dorit să ajungi toată viața și aflat într-o stare de excitație supremă, o vezi pe iubita prietenului tău ca cea mai frumoasă femeie de pe pământ și brusc te simți atras de ea. Transferul excitației se cheamă, și te poate ucide :). Glumesc evident, dar împrejurarea în care simți atracția este extrem de importantă, trebuie analizat și gândit că de aceea posedăm aceste capacități. Are într-adevăr fata ceva, sau e peisajul de vină? Nu ne aruncăm în brațele primului venit pentru că e vară și cald sau pentru că partenerul nu ne mai spune atât de des că suntem minunate. Sau, ai știut toată viața că ai picioare subțiri, dar vine un impostor cu vorbe dulci și îți spune „ce picioare frumoase ai”, iar tu ignori adevărul care ți-a marcat viața și dai crezare vorbelor lui. Sigur că acele cuvinte sunt un stimulent nemaipomenit, te pot face să ți reanalizezi picioarele și să vezi că sunt chiar așa cum spune el :). Până la urmă totul ține de atitudine. Lectură plăcută 🙂

 

      Inaintea îndrăgostelii, apare atracția. Atracțiile pot fi fizice, emoționale, spirituale dar și circumstanțiale, legate de o receptivitate sau o stare de sensibilitate specială. Prin urmare, este foarte posibil să ne lăsăm atrași nu numai de frumusețea sau farmecul cuiva ci și de nefericirea sa, de neputința sa și uneori chiar de brutalitate. Putem fi „vrăjiți” și de disponibilitatea și lipsa de inhibiții a celuilalt. Fiecare dintre noi se simte atras de unii oameni mai mult decât de alții. Dacă v-ați îndrăgostit vreodată la prima vedere, dacă ați trăit emoțiile si surescitarea primei întâlniri cu cineva sau dacă v-au încântat primii pași către o nouă relație de prietenie, atunci știți ce înseamnă cuvântul atracție.

      Nu la toți oamenii atracția se manifestă la fel. Proximitatea sporește șansele noastre de a cunoaște pe cineva, familiaritatea ne face să ne simțim în largul nostru, iar frumusețea ne atrage ca un magnet chiar de la prima întâlnire. Cu toate acestea, nu putem si nici nu vrem să ne împrietenim cu oricine, iar flacăra iubirii nu se aprinde ori de câte ori ne iese în cale o persoana atrăgătoare. Trebuie să existe anumite compatibilitați între noi si cei care ne devin foarte apropiați. Cel mai adesea întelepciunea populară se contrazice. Simțul comun ne spune deopotrivă că 'cine se aseamană se-adună' – precum 'tusea si cu junghiul' – dar și că 'opușii se atrag'. De-a lungul deceniilor, cercetările au arătat cu consecvență că oamenii au tendința să se asocieze cu cei care le sunt asemănători. Măsurând o multitudine de variabile demografice – precum vârsta, educația, rasa, religia, înalțimea, nivelul de inteligență și statutul socioeconomic – B. L. Warren a constatat că oamenii între care se înfiripă relații apropiate de prietenie, iubire sau căsătorie sunt mult mai asemănători decât cei asociați întâmplător. Ceilalți ne pot atrage și datorită faptului că susțin și împărtășesc cu noi aceleași opinii, valori si atitudini față de anumite persoane, lucruri sau situații.

      Pe lânga aspectele demografice si atitudinale, există și o a treia sursă de similaritate ce functionează cel puțin în relațiile romantice. Ați remarcat vreodată cum reacționează lumea față de cuplurile în care unul dintre parteneri arată superb, iar celălalt are un aspect comun? În mod tipic, suntem șocați de asemenea 'nepotriviri', ca și cum ne-am aștepta ca oamenii să-și afle întotdeauna o pereche pe măsură, nici mai mult, dar nici mai puțin arătoasă. Această reacție are o bază reală, evidențiată în studii de laborator. Acestea arată că atât femeile, cât si barbatii tânjesc dupa o pereche foarte atragatoare. În viata reală, însă, acolo unde cineva poate să fie acceptat sau respins de către un potențial și dorit partener, oamenii se feresc de întâlniri romantice cu altcineva care 'nu-i de nasul lor'

      Cum ramâne cu ideea populară că 'opușii se atrag'? În contrast cu teoria similariăți, R. Winch a formulat (în 1958) o teorie a complementarității nevoilor pornind de la ipoteza că noi căutăm acele persoane care ne pot satisface nevoile în cel mai înalt grad. În anumite cazuri, aceasta presupune coexistența unor personalități complementare si chiar opuse – de exemplu, o femeie autoritară și dominatoare are nevoie de un soț ascultător și supus. Cercetări ulterioare nu au oferit însa un suport concludent acestei ipoteze, ba chiar au adus dovezi că, de cele mai multe ori, cuplurile reușite, echilibrate si durabile sunt formate din personalități asemănătoare. De ce este atractivă similaritatea? Studiile experimentale susțin așadar ideea că similaritatea, sub diferitele ei aspecte, este corelată cu atracția interpersonală. Dar de ce se întâmplă astfel?
Feldman trece în revistă patru explicații propuse pâna în momentul de față:
– în primul rând, similaritatea poate fi ca atare un factor de autocondiționare. De exemplu, se poate ca noi sa fi învățat din experiența anterioară că persoanele ce ne împărtășesc atitudinile sunt asociate cu împrejurari sau situații plăcute și dorite de către noi.
– în al doilea rând, faptul ca vedem la altcineva atitudini sau trasaturi asemanatoare cu ale noastre ne poate întări sentimentul de încredere în propria noastră persoană, întrucât ne confirmă opiniile si opțiunile valorice.
– o a treia explicație a efectelor similarității asupra atracției interpersonale este aceea că, odată ce cunoaștem atitudinile și valorile pe care le susține o anumită persoană, putem să ne formăm o impresie despre trăsăturile sale. Dacă percepția trăsăturilor este pozitivă – ceea ce în general se și întâmplă, de vreme ce e vorba de trăsături comune, pe care le avem și noi – atunci imaginea despre celălalt va fi cât se poate de favorabilă. Potrivit acestei explicații, dorită și primită ca o recompensă este nu similaritatea ca atare, ci valoarea inferată a trăsăturilor de personalitate ale cuiva.
– în sfârsit, poate că ne plac oamenii asemănători cu noi deoarece similaritatea ne face să presupunem că și ei ne plac la rândul lor. Aceasta este o temă distinctă, căreia i s-au consacrat studii si lucrări interesante și vom reveni asupra ei.

Sex Psychology: Attraction, Love, Effective Communication 

Despre dragoste și îndrăgosteală

„Romanițo, unde ți-e bucuria? De ce nu mai râzi, Romanițo? De ce-ți plâng ochii fără lacrimi? Nu mai vrea să te iubească? Dă-l în plata Domnului că mirosea a ceapă. Si avea sprâncenele prea stufoase. Nu te bătrâni Romanițo după un bărbat. E plină lumea de ei! Te usuci pe picioare, fată frumoasă! Mai mănâncă și tu, c-a veni înapoi. Mai vrei să vie, Romanițo?”

 

Îmi aduc aminte cât de uimită am fost când un profesor universitar, un om educat, mi-a spus că i se pare inadmisibil ca un bărbat pe care l-a părăsit iubita să meargă la psiholog. Percepția lui despre oameni este că pot să își depășească singuri problemele, că sunt suficient de puternici ca să nu aibă nevoie de ajutor. Si mai crede el probabil, că dragostea nu e mare lucru și poți trece foarte ușor la următoarea. Ar fi ideal să fie așa, dar din păcate, câți oameni, atâtea feluri de dragoste. Sigur că are și el dreptatea lui, nu te duci la psiholog că te-a părăsit iubita, te duci pentru că nu te mai simți bine fără ea, pentru că îți lipsește și nici o activitate nu-ți mai e pe plac. Dar, cei care ajung aici au de fapt o problemă cu viața lor. Dependența de o altă persoană se instalează atunci când nu ți-e bine cu tine, și la asta trebuie lucrat.

În Psihologia dragostei, Nicolae Mitrofan spune cam așa 🙂

      Experiența îndrăgostirii este unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții și cu siguranță fiecare dintre noi a trait-o măcar o dată. Senzațiile de gol în stomac, înroșire, entuziasm fără motiv, insomnii, incapacitate de concentrare sunt inconfundabile. Îndrăgostirea poate apărea indiferent de vârstă, profesie, statut social, dispoziție sau oricare alți factori. Într-o zi realizezi că suferi atunci când nu il/o mai vezi, că adormi cu gândul la el/ea, că faci diverse lucruri punându-ți întrebarea dacă el/ea ar fi de acord. Devine un standard de perfectiune, defectele lui/ei sunt nesemnificative, opiniile celorlalti nu au importanță.

      Toate acele momente nu sunt decât o reîntoarcere la ceea ce am mai trăit cândva. Starea de îndrăgostire este de fapt starea pe care nou-născuții o experimentează în primele luni de viață când își cunosc mama, ea devenind centrul universului lor. Cu toate că poate părea bizar cu toții ne dăm seama că intr-adevar starea de indragostit se aseamana cu primele luni de viață când copilul nu are nicio grijă, nu înțelege ce se întâmplă în jurul lui si are nevoie permanent de mama. Absorbiți în relație nu mai avem probleme, viitorul pare roz, eliminăm fără regrete pe toți cei care ne stau in cale. La fel ca și copilul care este adus cu picioarele pe pământ atunci când se crede stăpân peste toate, la fel si euforia noastră dispare atunci când ne asteptăm mai puțin.

      Aceasta nu înseamnă că dragostea se incheie, ci ea capătă o altă formă și necesită efort din partea partenerilor pentru a merge mai departe. Specificul experienței îndrăgostirii este dat de caracterul ei erotic, ea fiind energizată în acest fel. Alături de latura sexuală, o trăsătură importantă a îndrăgostirii este și aceea că nu este un act de voință, nu noi hotărâm dacă și de cine ne îndrăgostim. Dragostea își ia forma după personalitatea celui asupra căruia se manifestă, fiecare simte intr-o manieră proprie.

Există, la nivelul personalității două forme ale dragostei: emoție și sentiment.

Dragostea ca emoție poate apărea în mai multe moduri – există situații în care acaparează ființa în totalitatea ei, criteriile de referință ale acesteia modificându-se brusc, emoția datorată îndrăgostirii făcând ca o persoană să devină mai sociabilă, stabilind mult mai usor contacte interpersonale, fiind mai tolerantă, cu mai multă poftă de viață, mai dornică de a fi de folos celorlați. Există însă și situația inversă, emoția îndrăgostirii determinând inchiderea în sine, fiind necesare eforturi susținute pentru ca persoana respectivă să se implice în diverse activități și să le ducă până la capăt. Euforia, neatenția, slabele reacții la stimuli negativi, toate sunt forme de exteriorizare a dragostei ca emoție.

Despre dragostea ca sentiment și despre atracție, în articolele următoare. Stați pe-aproape și fiți pe fază, să nu vă ia îndrăgosteala pe nepregătite 🙂

Ieși din zona de confort

Ieși singur din zona de confort, nu aștepta să te scoată viața, ea o face uneori prea brutal.

Eu am ales calea învățăturii pentru a ieși din amorțeală. Am dat admitere la psihologie, am luat examenul, acum sunt studentă, învăț și îmi doresc să iau note cât mai mari la examene. N-ar fi nefiresc dacă aș avea vârsta studenției, dar la 44 de ani e un pic mai neobișnuit să faci asta.

 

Ai în acest articol câteva sfaturi demne de urmat. 

Ieși din zona de confort